Poate e de prisos să menționez că experiențele sunt foarte sensibile la participanți și au fost cazuri în care n-am simțit nimic jucând aceste jocuri. Însă, atunci când stelele s-au aliniat, experiențele au fost intr-adevăr excepționale, devenind legende.
Îmi este greu să fac un top al acestor experiențe așa că o să enumăr jocurile oferind explicațiile de rigoare:
Mansions of Madness - Vei cunoaște ce e frica!
Am avut câteva experiențe consistente marca Cthulhu cu jocul ăsta. Una a fost prima partidă jucată de MoM. Eram destul de fraged intrat în lumea boardgames, îmi închiriasem jocul, citisem regulile și m-am aventurat la o partidă cu prietena mea și încă câteva persoane tot non-gameri. Jocul a durat mult: vreo 8 ore pentru că tot buchiseam regulile, oamenii nu erau concentrați, etc. Dar cu toții eram fascinați de tema jocului și miniaturi. Ne-au ajutat foarte mult mecanici precum misiunea necunoscută pe care investigatorii o descoperă treptat, colindând aiurea casa bântuită, dar și faptul că sănătatea mentală scade încetișor apărând ușurel diferite traume. După atâtea ore de joc, căutat mici reguli, sanity scăzut și suflet inocent, ne-am speriat cu toții unii de alții și de joc. Până și eu în calitate de keeper eram cam în ceață, descoperind jocul treptat alături de ceilalți. Am simțit cum jocul are "puteri malefice" a la Jumanji. Peste noapte am avut coșmaruri iar a doua zi am mai jucat o partidă. Ce mai, am dat peste un Necronomicon al zilelor noastre și ne-am transformat cu toții în cultiști.
Tot cu Mansions am mai pățit-o încă o dată. După ce am terminat o partidă pe la ora 2 noaptea eu și prietena mea ne-am întors obosiți acasă și am parcat ceva mai departe de ușa scării. Pe drum printr-o parcare dubioasă din spatele blocului am văzut un om îmbrăcat ciudat, înfofolit, cu fața acoperită de un fular sau naiba știe ce, care stătea în mijlocul drumului și se uita la noi. Nu știu ce făcea dar ne-am c**at pe noi de frică! Nu, nu fumasem nimic. Doar cu îngerul slăbit după ce ne urmăriseră zombii pe tablă.
Și încă una mică cu Mansions: O coechipieră aflată sub o anumită "stare alterată de percepție a realității" a catadicsit în timpul jocului (spre iritarea mea la acel moment) să facă un mic mormânt pentru unul dintre investigatorii mâncați de un bau-bau. A adunat câteva floricele de pe aproape și le-a ordonat frumos în jurul miniaturii întinese undeva pe tablă, pe un delușor înverzit, în timp ce eu mă strofocam să clarific nu-știu-ce reguli obscure. O amintire deosebit de amuzantă acum!
Robinson Crusoe - Eșecuri ca-n viață.
Probabil multă lume știe că acest joc poate fi nemilos cu lupta pentru supraviețuire. După ce am terminat campania din extensie pe dificultate medie am zis să mă încumet într-o duminică să joc (de unul singur) scenariul în care trebuie să-ți faci o familie pe insulă. Robinson își dă seama că nu mai e scăpare și se hotărăște să-și asigure un cămin stabil de lungă durată. Mănâncă, pune-ți un acoperiș deasupra capului, cioplește-ți și tu o lopată! La dracu, s-a rupt! Depresie. Încă o depresie pentru că n-ai făcut nimic să oprești depresia. Te-ai înțepat în deget și după câteva zile ai zăcut răpus incapabil să-ți vânezi niște papa bun. Hai că vine și ploaia și aduce niște grindină.
Jocul m-a znopit bine de tot, ceea ce nu a fost o surpriză. Ce m-a surprins a fost decepția și angoasa simțită la final. Avusesem o săptămână grea la muncă și stăteam prost cu moralul, iar faptul că și jocul mi-a tras-o a fost cam ultimul cartuș. Chiar m-am simțit că mor singur, prost și înfometat pe insula nenorocită CARE E VIAȚA MEA! (ups, am mers prea departe?
) Bausack - Arhitecții lu' pește.
Ca să mai destindem puțin atmosfera voi face referire la acest joc de construit turnuri cu materiale de construcție nestandardizate. Varianta mea preferată este cea în care fiecare jucător își construieste propriul turn, iar care rămâne în picioare până la sfârșit sau cel mai înalt câștigă. Greu de redat emoția cu care încerci să echilibrezi un ou pe un bețigaș subțire pentru ca mai apoi să trebuiască să mai adaugi și un con deasupra și SĂ REUȘEȘTI! Mâinile tremurânde sunt la ordinea zilei și cu siguranță n-ai cum să termini jocul șezând pe scaun.
Polarity - Ora de fizică la care ai visat.
Lecția de astăzi: magneții. O poveste oarecum similară cu Bausack, doar că aici asistăm la efecte în lanț create de magneți care intră nepoftiți în câmpul altor magneți. Greu de explicat, și pentru reguli cel mai bine e să vedeți exemple video înainte să începi. Însă, odată priceput, Polarity este fascinant. Mâini tremurânde, stress și hohote de râs.
Twilight Struggle - Realități geopolitice crunte.
Războiul Rece: Rusia și America joacă sah pe harta lumii - un wargame lung, cu acuratețe istorică și cu substanță, unde cele 2 superputeri influențează, provoacă războaie și sunt, în general, foarte paranoice una cu alta. Am găsit varianta pe PC (vai mie!) și l-am jucat după ce am citit în fugă regulile de vreo 2 ori. Am jucat cu Rusia, mi-am pus amprenta repede în Europa și m-am chinuit prin Orientul Mijlociu. In rest, cam praf. Puțină prezență în Afganistan, hai să-l dăm jos pe rege în România și să dăm câteva lovituri de stat în America Centrală. Mai niște plutoane de execuție ca să ne sedimentăm controlul și am dat afară America. Dar ups, tura viitoare mi-a dat si dânsa cateva lovituri și a cam stricat tot ce am construit. Pune la un loc un joc lung, cu reguli nestăpânite și frustrarea neputintei unui imperiu care se destrama, paranoia următorului pas făcut de adversar, și conștientizarea lipsei de sens a luptei, și ai o experiență de neuitat. O rețetă de succes pentru un joc excelent realizat dar și foarte dureros. Totul s-a sfârșit cu mine pierzând pentru că am declanșat războiul termonuclear din greșeală - UPSY! Dacă la asta mai adăugăm și faptul că vizionasem în aceeași zi un documentar foarte emoționant despre originile instabilității politice din Orientul Mijlociu (vezi tot Războiul Rece) vă dați seama ce bine m-am simțit după...
Secret Hitler - Wu bist Du, herr Kapitan!? - Que?
Am jucat de câteva ori în mulți varianta print-and-play intr-un context internațional, cu colegi de muncă din cam toate departamentele. Ideea jocului este că naziștii trebuie sa-l facă pe Hitlerul secret cancelar fără să-și dea seama liberalii cine e inamicul din umbră. Insă numai președintele poate propune un cancelar candidat. În același timp se votează în fiecare rundă legi care sprijină liberalismul sau nazismul și în funcție de legea acceptată se pot activa anumite puteri speciale. Ești președinte și vrei să discreditezi un cancelar liberal ca următorul să fie un nazist sub acoperire? Ești un Hitler cumințel până fraierești un președinte credul? Genial să vezi cum "se vindeau" oamenii de vânzări, și cum manipulau cu dublu-triplu-bluff managerii, și nu-mi era rușine nici cu programatorii care "tăceau și făceau" - ca-n politică! Acuzații, trădare și decepții cu niște oameni foarte competitivi dar și extrem de prietenoși.
Cyclades: Hades - E ok, tura următoare îți fur covorul de sub picioare.
Jucasem jocul de bază și mă cam dezamăgise. Dar am zis să încerc și prima extensie care introduce mult mai multe posibilități, dar și mai mult haos. Bunuț! mi-am zis. M-am extins agresiv pe hartă, mi-am cucerit insule cu sudoarea frunții, grămăjoară după grămăjoară de pământ, planuri cincinale, etc. Cucerind și ultima insulă de care mai aveam nevoie așteptam tacticos victoria. Dar stai! Partida nu se termină până nu și-a dus toată lumea tura până la sfârșit. Mi s-a șutit repejor avuția acumulată și s-a dus victoria pe apa sâmbetei. Detaliile exacte sunt în ceață însă reacțiile mele au rămas legendare, după cum pot atesta tovarășii de joacă. Nu mi-a venit să cred cât m-am chinuit și cât efort am depus, și cum s-a dus totul țac-pac. Ne-am stricat de râs la final, istorisind și descâlcind faptele așa cum au avut ele loc. Am mai jucat o singură dată Hades după aceea, asigurându-mă că am cu 2 insule mai multe decât îmi trebuiau ca să câștig, în caz că se mai trezea careva să-mi mai fure vreuna și așa mi-am aflat răzbunarea. Însă nu țin minte când m-a mai frustrat o partidă atât de mult ca aceea. În cel mai plăcut mod, desigur!
Dead of Winter - Clar dead. Foarte dead. Cel mai dead.
Cam singurul joc care m-a făcut să mă simt de-a dreptul vinovat față de coechipieri. De obicei nu prea am milă când e vorba de căsăpeală... Însă în cazul ăsta m-am nimerit de câteva ori trădător. Aflat sub suspiciune, am reușit să scap de votul de neîncredere al colegilor de suferință, pentru ca apoi să îi vânez. Am ratat ocazia să-l omor pe unul din nenorocul zarului. Însă m-am revanșat repede îndopându-mă cu toată mâncarea din bază și condamnându-mi colegii la moarte prin înfometare. În plus, pentru că am prins inițiativa, am și atras zombii în locația unde mă aflam, pentru ca mai apoi să fug și să-mi las un coleg să fie mâncat de nemorți. La final am pierdut cu toții - supraviețuitorii cu moralul la pământ, iar eu incapabil să-mi fructific în totalitate intențiile mârșave. M-am simțit groaznic, cerându-mi de câteva ori sincer scuze pentru porcăriile comise...
Chaos in the Old World - Piei satană!
Am zis mai sus că de obicei n-am milă. Iar Chaos este mediul perfect pentru a mă manifesta fără menajamente. Fiecare jucător ia rolul unui zeu demonic care se luptă pentru dominație pe hartă. Fiecare zeu are propriile tertipuri și propria sa personalitate. Iar asta mă captivează cel mai mult la acest joc. În funcție de facțiunea aleasă poți fi sângeros, să te înmulțești fără limită, să manipulezi slăbiciuni, să vrăjești, să dai și să fugi, etc. E o ocazie bună de auto-exorcizare prin practică. Tot ce-ți trebuie e demonul care se mulează pe personalitatea ta. Nu-mi spune că n-ai și tu demonii tăi... Jocul este un hibrid cu multiple căi spre victorie, așa că dacă preferi poți juca strategic, la puncte, sau te poți concentra pe scopurile personale ale zeului pentru o experiență mai tematică. Este jocul meu preferat și adesea experimentez o stare de fascinație când îl joc. Niciodată nu știu exact ce plan să urmez. Fiecare cu agenda lui și haosul e total.
The Adventurers: The Temple of Chac - Bolovanul ăla...
Pentru mine bolovanul face 50% din experiența jocului. Concurezi cu alți mici Indiana Jones să găsești comorile și să scapi din templu. Însă bolovanul care vine din urmă nu înaintează constant. Acum mai încet, apoi puțin mai repede, după aia cine știe... De fapt o să vină tot mai repede +/- șansa. Poți fi sigur că te va storci dacă riști prea mult. Dacă ajungi la podețul șubred, ai opțiunea și să cazi cu tot cu el în hău, cum am reușit eu. Dacă zăbovești în urma bolovanului ai oricând opțiunea să râmâi închis cu toate comorile tale în criptă. Tot pierzi. Nu știu cât de rejucabil e, dar măcar o dată în viață merită încercat.
+1 Zombicide 2 - Mențiunea de la capătul tunelului
Zombicide: Prison Outbreak m-a cam dezamăgit prin repetitivitate. Dar mecanica prin care zombii tot apar pe tablă, exponențial, simulează foarte bine teroarea valurilor de nemorți. Când eroii sunt prinși la mijloc și se chinuie de la un pas la altul să mai supraviețuiască o tură se simulează bine disperarea apocaliptică. Ceea ce duce lucrurile prea departe pentru mine sunt boșii mari care nu pot fi omorâți decât cu 2 tipuri de arme, dintre care una e consumabilă. Dacă ai nenorocul de a nu da peste arma potrivită vei fi fugărit pe toată tabla de același monstru căruia n-ai ce-i face. În timpul ăsta mai trebuie să te ocupi și de diferitele feluri de umblători. Tolerez până la un punct, poate chiar mai departe - vezi Robinson - dar Zombicide ajunge până la masochism și mă cam desumflă. De aceea l-am pus la mențiuni. Se transformă în prea multă muncă.
Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea mea.. sau semi-topul meu de jocuri care m-au implicat/mă implică emoțional, uneori mai mult decât mă aștept. Sunt curios voi ce experiențe emoționale ați avut. Doar n-oi fi eu singurul "ciudat".
) si iti iau castelul cu tot cu insula 
Mihai), nu ii mai vad savoarea fara cele 2 extensii 
.
