Post: # 102415Post
adrim
19 Sep 2019, 15:14
Dintr-un articol legat de jocuri video ... dar se aplica si la noi:
"Manualul de diagnostic şi clasificare statistică a tulburărilor mintale, ediţia a V-a, (DSM V) foloseşte 9 criterii de diagnosticare:
1. Preocuparea excesivă, obsesivă, compulsivă, legată de jocuri;
2. Simptome ale sevrajului, precum anxietatea, iritabilitatea, tristeţea, în cazul în care dorinţa de a avea acees la aceste jocuri nu poate fi împlinită;
3. Un nivel crescut de toleranţă la jocuri;
4. Tentative nereuşite de a renunţa la ele sau de a limita timpul afectat lor;
5. Pierderea interesului faţă de alte activităţi, care altădată pasionau respectiva persoană, fiind adevărate hobby-uri;
6. Continuarea utilizării lor excesive, chiar şi în cazul conştientizării existeneţei dependenţei;
7. Inducerea în eroare a altora, cu privire la timpul alocat acestora, persoana dependentă minţind că le-a alocat un timp mai scurt;
8. Folosirea jocurilor pentru a elimina dispoziţia proastă;
9. Punerea în pericol şi chiar pierderea unei relaţii semnificative, a unei oportunităţi, a serviciului, a prietenilor şi chiar a familiei.
Întrunirea a cinci din aceste nouă criterii arată o dependenţă sau adicţie şi faptul că este vorba despre o persoană dependentă sau o personalitate adictivă.
Legat de mecanismul creării dependenţei, neurobiologii explică astfel modul de indicerere a acestuia: „La început, pe măsură ce creierul transformă valul de dopamină în plăcere, beneficiile par semnificativ mai mari decât dezavantajele. Da, în curând, creierul va interpreta acest flux ca fiind o greşeală, producând din ce în ce mai puţină dopamină. Singura modalitate de a ajunge iar la intensitatea primei doze este amplificarea cantităţii drogului sau a experienţei – să pariezi mai mulţi bani, să prizezi mai multă cocaină sau să petreci mai mult timp jucând un joc mai captivant. Pe măsură ce creierul îşi dezvoltă toleranţa, zonele care produc dopamină se restrâng, iar minimile dintre fiecare doză se reduc din ce în ce mai mult. În loc să producă o cantitate sănătoasă de dopamină, cantitate care cândva inspira optimism şi mulţumire, în raport cu micile plăceri, aceste regiuni rămân inactive, până când sunt din nou suprastimulate. Dependenţele sunt atât de plăcute, încât creierul face două lucruri: întâi, produce mai puţină dopamină pentru a stăvili valul de euforie şi apoi, când dispare sursa acelei euforii, se luptă să se descurce cu faptul că acum produce mult mai puţină dopamină decât obişnuia odată. Şi aşa continuă ciclul, pe măsură ce dependentul tot caută sura dependenţei sale, iar creierul răspunde prin producţia din ce în ce mai slabă de dopamină după fiecare doză”
