Nume joc: K2
Anul lansării: 2010
Designer: Adam Kaluza
Număr de jucători: 1 – 5
Timp de joc: 60 de minute
Mecanici: Hand Management, Selecţie Simultană de Acţiuni
Cutie: 
- from http://www.boardgamegeek.com/image/807871
Conţinutul cutiei:
* 1 tablă de joc cu două feţe:
- from http://www.boardgamegeek.com/image/824650
* 12 carţi de vreme:
- from http://www.boardgamegeek.com/image/806556
* 1 marker de vreme
* 1 jeton de prim jucător
* 20 de căţărători:
- from http://www.boardgamegeek.com/image/812994
* 10 corturi
* 10 markere de aclimatizare
* 5 tăbliţe pentru jucători:
- from http://www.boardgamegeek.com/image/759502
* 5 cărţi de salvare
* 20 de jetoane de risc
* 90 de cărţi:
- from http://www.boardgamegeek.com/image/754456
* regulamentul
Introducere:
K2 este un joc de societate (board game) în care jucătorii trimit echipe de căţărători cu scopul de a cucerii vârful K2, al doilea vârf ca înălţime din lume. K2 face parte din lanţul muntos Himalaya, fiind cunoscut şi ca “Muntele Sălbatic”, nume datorat dificultăţii căţărării, dar şi valorii mari a mortalităţii printre alpinişti. În jocul numit K2, jucătorii vor lupta să-şi ducă proprii căţărătorii cât mai sus posibil pe munte, încercând să blocheze căţărătorii adverşi în cursa acestora către vârf. Expediţia de căţărare a masivului se întinde pe 18 zile, timp în care fiecare jucător trebuie să ia cele mai întelepte decizii pentru ca, căţărătorii săi să reuşească să urce până în vărf sau cât mai aproape, iar apoi să reuşească să supravieţuiască coborârii. La finalul expediţiei, jucătorul cu cele mai multe puncte, adică acela care şi-a condus căţărătorii cât mai sus posbil, sau jucătorul care a ajuns cel mai repede în vârf, va fi câştigătorul respectivului joc.
Pentru a pregăti jocul, fiecare jucător îşi va lua o echipă de căţărători şi corturi, tăbliţa de joc şi setul de cărţi aferente culorii alese. Se va alege care dintre cei doi versanţi ai muntelui vor fi abordaţi (varianta mai uşoară sau cea mai dificilă), precum şi perioada anului în care să aibe loc expediţia (vara sau iarna). Lângă tablă, se va forma şi o grămadă cu jetoanele de risc, toate fiind plasate cu faţa în jos, exceptând 3 jetoane care vor fi întotdeauna vizibile. La fel, se vor grupa şi tăbliţele cu vremea, astfel încât să fie cunoscută prognoza pe următoarele 6 zile de joc.
“ Brrrrr! Doamne, cât poate să fie de frig! Unde mi-o fi fost mintea când am ales să rămân în urmă? ”
Lynn Jones, căţărătoare cu peste 15 ani de experienţă, rămăsese pe un platou mai ferit de ninsori, undeva pe la 7.100 de metrii altitudine, ca să facă punte între cele două grupuri ale expediţiei sale. Deşi către vârf au pornit şase persoane şi cei trei serpaşi pe care i-au angajat pentru acest drum, acum doar doi mai atacau vârful îngheţat al K2-ului: “Ahile” Francis şi Biraj Gurung, cel mai experimentat dintre serpaşi şi singurul încă în putere să încerce cucerirea vârfului.
“ Cât ghinion să ai într-o viaţă? ”, se întrebă Lynn, contemplând la soarta liderului expediţiei, Zach Schmit, care era deja la a patra tentativă nereuşită de căţărare. “ Oare nu este deja ironic? Sau poate că spiritele muntelui vor să-l mai încerce până să-i permită să vadă lumea de la peste 8.500 de metrii… ”
Lynn se aşeză mai bine în cortul încropit. Afară ninsoarea se potolise, iar cerul se înseninase, dar vântul tot bătea puternic dinspre nord. Iar vremea pe K2 nu era ceva cu care să te joci sau despre care să faci predicţii plauzibile. Chiar la ultima expediţie la care a participat Lynn, abordând un masiv din apropiere, a auzit cum că trei membrii ai unei echipe ce urca pe K2 au fost surprinşi de o furntună apărută din senin. Iar urmele lor nu au mai fost găsite după aceea…
“ Dumnezeule!! Blestemate fie toate capcanele de pe muntele ăsta! ”
Vocea lui Zacharia se auzea în staţia de transmise – recepţie a lui Lynn. Liderul expediţional pornise spre bază pentru a însoţii cei trei membrii răniţi ai expediţiei. Albert, cel mai tânăr participant, a alunecat în urmă cu trei zile pe o porţiune de gheaţă şi şi-a scrântit trei degete de la mâna de sprijin în încercarea de a se prinde de coarda salvatoare. Apoi, echipa lui Zach a fost surprinsă de un viscol puternic, iar Raju, unul dintre şerpaşi, şi-a pierdut rezerva de apă şi câteva cârlige de ancorare. Şi unde mai pui, că nici Zach nu este la parametrii optimi de căţărare, el fiind sâcâit de un virus încă de când au ajuns în Pakistan.
“ Albert, te descurci, frăţioare? Sau vin să te ajut? ”, strigă Leo către camaradul său, văzându-l puţin dezorientat.
“ Sunt bine, sunt bine! ”, exclamă tânărul. “ Mă sâcâie încă durerea de la mâna stângă, precum şi gândul că trebuie să vă încurc pe voi. ”
“ Lasă, flăcăule! Suntem cu toţii oameni în putere şi vom mai avea ocazii să ne luăm la trântă cu K2-ul.”
Leonard era străinul grupului, exceptându-i pe şerpaşi. Deşi chiar Zach era şi el străin, australian la origine, se mutase de mult timp în regat. Dar Leo se alăturase grupului în urma unei colaborări austriaco-britanice de căţărare a masivelor principale din America de Sud. Era un tip sobru în viaţa de zi cu zi, dar foarte sufletist şi săritor pentru prietenii săi. Şi vorbea o engleză neaşteptat de bună pentru un austriac.
Lynn asculta discuţiile celor ce coborau, gândindu-se că ea se alesese cu cea mai proastă poziţie dintre toţi. Nici nu urca, nici nu ajuta pe cei răniţi la coborâre. Era obligată să stea în aşteptare, pentru a coordona echipa de ajutor la întoarcere, dacă vremea urma să mai permită acest lucru, dar şi pentru a-i ajuta pe cei doi nebuni care fugeau către vârf, precum ogarii într-o cursă a Majestăţii sale. Pentru că asta şi erau “Ahile” şi Biraj, doi ogari; prea tineri pentru a asculta sfaturile altora şi a nu se lupta cu muntele, precum şi prea puţini experimentaţi pentru a duce o căţărare în doi pentru mai bine de 1.500 de metrii. Dar Lynn nu putea să-i oprească. Tot ce putea să facă e să spere că nu vor păţi nimic şi să-i ajute cât de mult putea, fie cu sfaturi, fie cu prognozele meteo. Si chiar asta se gândi să facă acum.
“ Domnule Prognoză Meteo, spune-mi cum stăm. Sunt Lynn 022! ”, zise alpinista, deschizând un canal de comunicaţii prin staţia de distanţă, către bază.
“ Repetaţi apelul! Semnalul este slab!”, fu răspunsul care abia se auzii în difuzor.
Aşa că Lynn se ridică din cuibuşorul încropit, ieşii mai la lumină şi repetă:
“ Sunt Lynn 022 şi vreau prognoza meteo pentru următoarele 8 – 12 ore.”
“ Lynn, acum te aud bine! Pentru ce altitudine vrei să aflii?”
“ Pentru toate! Ai uitat că suntem peste tot pe muntele ăsta”, întrebă Lynn puţin nedumerită, iar apoi închise transmisia. “ Barbugii! Stau la căldură şi uită de grijile celor de pe munte.”
“ Lucrurile arată destul de bine. Între şase şi şapte mii vremea se anunţă bună, dar de la şapte mii în sus treaba e mai serioasă. Vântul va bate în continuare şi s-ar putea să nu mai aveţi soare pentru mult timp. Dar măcar nu ninge şi avem siguranţa că nici vântul nu o să-şi schimbe brusc direcţia de suflu.”
“ Recepţionat!”, răspunse Lynn către baza.
“ Eşti bine, 022? Te-ai instalat corespunzător? “Ahile” încă mai urcă?”
Era vocea lui James Pebbles, coordonatorul de la bază, cel care trebuia să raporteze de urgenţă orice schimbare atmosferică, precum şi să indice cele mai bune trasee de căţărare.
“ Sunt bine, deşi puţin atinsă de frig. “Ahile” este şi el bine. Însă îşi dă cam multă importanţă şi prea face un marş de bravadă. Mi-este cam teamă pentru el.”
“ Şi mie, dragă! Să sperăm că n-o să păţească nimic grav.”
“ Aşa să fie!”, încuvinţă şi Lynn, pentru ca apoi să anunţe: “Gata! Închid transmisiunea pentru a salva bateria.”
Închizând aparatul, Lynn reintră în ascunzătoarea sa, pregătindu-se să transmită veştile către celelalte echipe. Deşi era sigură ca Zach sau Leo deja ştiau că aveau vreme bună, urma să-i înştiinţeze şi pe ei. Totuşi, principala ei ţintă era “Ahile”. Spera să reuşească să dea de el şi să-l informeze, iar el şi şerpaşul să fie teferi, undeva cât mai aproape de vârf.
Cuprins:
Precum menţionam şi anterior, un joc de K2 va dura 18 zile. În fiecare zi (tură), jucătorii vor urma 5 paşi de joc. Aceştia sunt:
1. Selectarea cărţilor ce vor fi jucate
2. Atribuirea de jetoane de risc
3. Faza de acţiuni
4. Faza de aclimatizare
5. Sfârşitul turei
În cadrul primului pas, selectarea cărţilor, toţi jucătorii vor alege în acelaşi timp 3 cărţi din cele 6 din mână pe care doresc să le joace în tura respectivă. Când toţi jucătorii au ales, cărţile vor fi dezvăluite simultan.
În cadrul pasului de risc, se va calcula care jucător a ales să rişte mai mult în ziua respectivă, trimiţându-şi căţărătorii în ascensiunea cea mai lungă. Astfel, se vor aduna valorile cărţilor de căţărare, precum şi valorile de ascensiune de la cărţile de căţărare pe coardă. Jucătorul care va avea cea mai lungă ascensiune, deci cu numărul adunat cel mai mare, va fi obligat să aleagă unul dintre cele 3 jetoane de risc dezvăluite. În caz de egalitate, nici unul dintre jucători nu va fi obligat să tragă un jeton de risc. Jetoanele de risc au ca efect reducerea capacităţilor căţărătorilor. Posesorul unui jeton de risc va trebui să reducă valoare indicată, fie din numărul de puncte de căţărare, fie din numărul de puncte de aclimatizare de atribuit în runda respectivă, fie din capacitatea pulmonară a unui căţărător care a realizat o ascensiune în ziua respectivă.
Faza de acţiuni este faza principală a fiecărei zile de escaladare. Este faza în care se folosesc cărţile selectate, în care căţărătorii sunt puşi să urce sau să coboare pe munte, să îşi îmbunătăţească nivelul de aclimatizare, să ridice corturi, să facă poze, să alerge după Yeti, să se joace de-a Sylvester Stallone, să înfigă steaguri sau să lase alte suveniruri, în cazul în care au ajuns deja în vârf.
Principala acţiune care va avea loc în această fază este să escaladeze muntele. Astfel, jucătorii vor folosii punctele de căţărare disponibile pentru a-şi trimite căţărătorii în susul sau în josul muntelui. Pentru a trece dintr-o poziţie într-alta, un jucător trebuie să plătească atâtea puncte de escaladare câte sunt indicate pe poziţie (marcat în figura de mai jos cu săgeată galbenă). În cazul în care nu este indicată nici o cerinţă, va fi necesar un singur punct de escaladare. Totodată, fiecare poziţie are indicat o valoare de punctaj pentru atingerea respectivei poziţii. O dată atins un nou nivel, jucătorul respectiv îşi va plasa omuleţul corespunzător căţărătorului pe scara de punctaj, la noua poziţie atinsă de acela, având grijă să respecte ordinea de atingere a nivelului (“clasamentul” momentului de timp la care au ajuns căţărătorii la acel nivel; în figură, este indicat cu o săgeată de culoare violet). De reţinut că o dată ce ai atins un nivel, nu vei mai putea pierde respectivul punctaj, cu excepţia situaţiei în care căţărătorul tău moare în timpul expediţiei. În plus, trebuie reţinut faptul că într-o poziţie de la o anumită altitudine (6000 – 7000 m, 7000 – 8000 m) pot sta doar atâţia căţărători câţi sunt indicaţi pe tabla de joc (în figură, este marcat cu o săgeată de culoarea albastru închis).
K2.jpg
Tot în cadrul fazei de acţiuni, un căţărător poate fi oprit din ascensiunea sa pentru a-şi îmbunătăţii nivelul de aclimatizare (capacitatea pulmonară). Astfel, jucătorul va creşte nivelul de aclimatizare a unuia sau a ambilor căţărători în funcţie de cărţile de aclimatizare jucate în această tură. Şi tot în cadrul fazei de acţiuni, un jucător poate să pună unul dintre căţărătorii săi să ridice un cort. Pentru a ridica un cort, jucătorul va trebui să plătească atâtea puncte de escaladare câte sunt indicate de poziţia în care se află căţărătorul. În plus, o dată ce un cort a fost instalat, acesta nu va mai putea fi mutat nicăieri, dar va putea fi folosit de către oricare dintre cei doi căţărători ai jucătorului ce l-a ridicat.
Un alt aspect care trebuie avut în vedere în cadrul fazei de acţiuni este vremea. Astfel, în funcţie de vreme, anumite porţiuni vor fi mai greu de pătruns (fapt marcat printr-un număr în cerc galben pe tăbliţa de vreme), iar în anumite zone ale muntelui aerul va fi mai rarefiat, deci va reduce aclimatizarea căţărătorilor (fapt marcat printr-un număr în cerc roşu pe tăbliţa de vreme).
În cadrul fazei de aclimatizare, jucătorii vor ajusta capacitatea pulmonară a căţărătorilor lor. Astfel, jucătorii vor scădea din aclimatizarea unui căţărător daca acesta se află într-o poziţie cu aer mai rarefiat (poziţie indicată cu o săgeată roşie în figură), vor creşte nivelul de aclimatizare dacă un căţărător se află într-o poziţie bogată în oxigen (indicată cu săgeată albastru deschis în figură) sau vor creşte nivelul cu 1 poziţie, dacă un căţărător stă ferit de vreme în cort. Tot acum, jucătorii trebuie să facă şi modificările nivelului de aclimatizare datorate influenţei vremii de pe munte, corespunzător cu valorile indicate pe tăbliţele de vreme. În plus, trebuie să se facă două verificări speciale. Dacă un nivelul de aclimatizare al unui căţărător depăşeşte valoarea 6, atunci la sfârşitul turei nivelul aceluia va fi adus la poziţia cu numărul 6. Iar dacă un căţărător coboară la un momentdat sub valoarea 1 a nivelului de aclimatizare, se va considera că el a murit şi va fi scos din joc, punctând doar 1 punct la sfârşit.
La sfârşitul turei, jucătorii vor face următoarele: vor pasa jetonul de prim jucător spre stânga, vor avansa indicatorul pe următoarea poziţie a tăbliţei de vreme (şi vor dezvălui o nouă tăbliţă dacă este cazul) şi îşi vor reface mâna de joc trăgând din teancul propriu 3 cărţi. Dacă acestea nu sunt disponibile, jucătorul va fi obligat să joace cele 3 cărţi rămase în mână, iar la sfârşitul turei respective va putea forma un nou teanc.
Acestea sunt componentele unei ture de joc. Dar pentru că orice joc trebuie să aibe un final şi, mai important, un câştigător, atunci jucătorul care va strânge cel mai mare număr de puncte va fi învingătorul respectivei partide de K2. În caz de egalitate, jucătorul ai cărui căţărători au ajuns primii cel mai sus va fi cel care va lua laurii. În cazul în care egalitatea se păstrează, respectivii jucători vor împărţii victoria.
Ninsoarea bătea tot mai puternic pe versantul ce ducea spre vârf. Iar vântul era parcă înfuriat de prezenţa unui om atât de sus pe munte, suflând din ce în ce mai înverşunat, totdeauna dinspre nord, pentru a împiedica alpinistul să-şi atingă scopul.
“ Încă puţin! Încă puţin! Încă puţin!”
Era tot ceea ce îşi repeta Stan “Ahile” Francis în ultima oră. Dar parcă puţinul acesta se tot încăpăţâna să crească în ceva tot mai îndepărtat. Iar asta nu făcea decât să lovească greu în inima căţărătorului. Şi nu numai acolo. I se spunea “Ahile” pentru că, deşi era încăpăţânat şi capricios, reuşea mereu să ducă la bun sfârşit tot ce îşi propunea. Dar mai presus de astea, i se spunea astfel pentru că părea de neoprit şi de nezgâriat, foarte, foarte rare fiind situaţile în care el se alegea cu cel mult o răceală banală de pe urma unei expediţii mai puţin plăcute.
Dar de această dată, “Ahile” avea probleme mari. Furtuna care îi lovise pe el şi pe camaradul său de escaladă inconştientă, Biraj, îşi lăsase amprenta asupra lui. Deşi până atunci avuseseră vreme senină, totul s-a schimbat de la o oră la alta, până când un viscol puternic i-a prins în plină zonă descoperită. Cursa către o ascunzătoarea a fost foarte grea, iar spiritele nu i-au ajutat deloc, atunci când lumea le-a fugit de sub picioare. A fost o alunecare de doar câtiva zeci de metrii, o mişcare a maselor de zăpadă întâlnită des în timpul unei astfel de furtuni, dar pentru ei a fost o experienţă extraordinar de dureroasă. Biraj şi-a spart în cădere ochelarii de protecţie, şi-a pierdut borseta în care avea toate medicamentele şi a suferit şi o entorsă a unui genunchi. Cât despre el, veşnic ferit de durere, “Ahile” a scăpat doar cu câteva locuri de durere în zona mâinii, pe care, cu trecerea timpului, le simţea din ce în ce mai tare, precum şi cu una sau două coaste fisurate.
“ Dar ce mai contează toate acestea, toată durerea, când vârful este atât de aproape. Îmi este la îndemână şi eu sunt îndeajuns de slab să nu-l ating…”
“Ahile” privea către vârf cu ochi sclipitori, plini de dorinţă de izbândă. Şi chiar dacă ninsoarea era abundentă şi ascundea destinaţia, Stan Francis parcă putea să simtă punctul în care muntele se termina, mai departe rămânând doar cerul. Locul izbânzii sale...
“ Haide, încă puţin! Încă puţin! Nu pot să cedez tocmai acum”, îşi repeta “Ahile”, parcă implorându-şi picioarele să înainteze. “ Fericirea este chiar la îndemână. Nu pot să o ratez. Nu pot să nu reuşesc tocmai acum.”
Dar pe cât de convins era alpinistul în a reuşi, pe atât de potrivnică îi era natura, împingându-l parcă de pe munte, într-un fel în care parcă îl considera nedemn de cucerirea vârfului. Şi poate că aşa şi era, având în vedere că “Ahile” nu ascultase de conducătorul expediţiei sale, precum şi de alţi căţărători mult mai experimentaţi ca el. Ba chiar, fugise înainte ca toţi ceilalţi să se trezească în speranţa că va fi primul pe K2.
“ Hai! Hai! Hai! Vârful e aproape. E timpul să fiu cel mai bun!”
Cu o hotărâre care semăna mai mult cu demenţa decât cu convingerea, “Ahile” se scutură de nea, luă două guri straşnice de oxigen, care începea să se împuţineze tot mai repede, şi pornii ca un nebun către vârf. Pentru el era clar că acum era momentul lui…
*
“ Ne-a prins o furtună puternică sub cerul liber! Iar apoi am căzut pradă şi zăpezii mişcătoare! Biraj are ceva probleme, dar eu nu m-am ales decât cu două, trei zgârieturi. Aşteptăm să treacă viscolul pentru a vedea ce putem face.”
Mesajul primit de la “Ahile” încă îi suna proaspăt în minte lui Lynn. O trezise din aţipire, luând-o prin surprindere şi producându-i o spaimă teribilă de la primele cuvinte. Pe drumul către lăcaşul în care trebuia să-i întâlnească pe cei doi, Lynn se tot rugase ca şerpaşul să fie sănătos şi apt de coborâre. Dar cel mai mult îşi dorea ca “Ahile” să nu fi făcut pe durul zicând că are doar câteva zgârieturi, pentru a ascunde cine ştie ce problemă adevărată.
Ascensiunea către cei doi “fugari” durase mai bine de două zile, dar Lynn avusese noroc de vreme totuşi bună şi ajunsese mai repede decât se aştepta. Însă nu fusese îndeajuns de repede pentru a-l împiedica pe “Ahile” să nu atace vârful de unul singur. Aşa că singurul pe care îl găsise fusese Biraj. Şerpaşul zăcea în cortul său ferit de vânt, plângându-se de durere şi de frig şi aşteptând ajutoare. Dar, cel mai neplăcut pentru Lynn, îl înjura pe “Ahile” pentru că-l convinsese să meargă cu el în această cursă nebună, pentru ca atunci când abia scăpaseră amândoi cu viaţă, să-l lase baltă într-un cort, pe-un vârf de munte.
“ Biraj, linişteşte-te! Ajutoarele sunt pe drum…”
Lynn, deşi panicată de mesajul primit, avusese prezenţa de spirit necesară pentru a anunţa baza şi ceilalţi membrii ai expediţiei de păţania celor doi “fuagari”. Iar Leonard şi cu Tom, cel de-al şaselea membru al expediţiei, împreună cu Shiran, singurul şerpaş apt pentru căţărare şi văr îndepărtat cu Biraj, au anunţat că pornesc de urgenţă în sus pe munte ca să-i ajute pe cei doi.
“ Ajutoare, da! Dar ajutor trebuia primesc de la căţărător nebun, nu oameni din bază” spuse Biraj, strângând în continuare din dinţi.
“ Ei! Lasă, lasă! Măcar acum sunt eu aici şi te pot îngrijii. “Ahile” nu s-ar fi oprit nici dacă era la fel de lovit ca şi tine, aşa că nu are sens să îl vorbeşti de rău.”
Când ajunsese la Biraj, Lynn observase că şerpaşul folosise deja o doză de dexametastonă. Aşa că se gândi că ar fi momentul să-i mai administreze încă o injecţie. Suferea deja de o tuse puternică, precum şi dureri în zona pieptului, zonă în care pielea începuse deja să prezinte tente de albastru. Nu putea risca să mai aştepte, altfel şansele de apariţie ale unui edem pulmonar creşteau periculos.
“ Multumesc ţie pentru ajutor la Biraj! Fără 022 durere mare era…”
“ Pentru puţin, Biraj! Eşti parte din expediţie şi nu puteam să te las la greu.”
Peste câteva ore, Lynn scoase capul afară pentru a vedea cum se mai prezintă vremea. Se părea că viscolul se mai potolise, iar vizibilitatea era ceva mai bună, dar vântul tot sufla tare şi în mai multe direcţii, împrăştiind fulgii de nea în toate zările. Chiar dacă condiţiile păreau să se îmbunătăţească, tot nu erau cele mai bune pentru un efort solitar de cucerire a muntelui.
În spatele ei, Biraj adormise. Deşi încercase să stea treaz, în speranţa de a auzi veşti atât de la alpiniştii care veneau în ajutor, cât şi de la “Ahile”, şerpaşul era prea obosit pentru a rezista, iar medicamentul îi indusese somnolenţă pe lângă efectele curative pe care le producea. Lynn, însă, nu putea să stea liniştită. Se gândea la căţărătorul singuratic, care era undeva mai sus, luptându-se cu nămeţii, cu vântul şi cu muntele. Spera că este în siguranţă şi nevătămat. Şi oricât de aproape ar fi fost, de fapt, de el, era obligată să rămână aici şi să-i aştepte pe Leonard şi pe ceilalţi. Iar aşteptarea era parcă mai rece decât zăpada…
“ Recepţie! Recep…! … aude cinvea? Lynn, … acolo?” se auzii brusc dintr-un transmiţător. Lynn se repezii înnapoi în cort pentru a răspunde. După voce, părea a fi a Leo, dar de ce avea un ton atât de alarmat în glas?
“ …ecepţie! Recepţie! Am reuşit … ajung…” se auzii din nou până ca Lynn să apuce staţia în mână.
“ Recepţie! Aici Lynn! Ce se petrece acolo”, întrebă în grabă alpinista. Dar tocmai atunci realiză ca staţia de distanţă, cea pe care o ţinea în mână, fusese închisă tot acest timp. Iar singura staţie deschisă, cea care pârâia acum, emiţând un sunet plin de zgomote, era cea de distanţe scurte. Cea din care aştepta să-l audă pe “Ahile”…
Concluzii:
Găsesc K2 ca fiind un joc foarte interesant şi plăcut. Este simplu, nu are multe reguli, deci poate fi uşor asimilat şi explicat altora, este rapid, timpii morţi fiind destul de reduşi (în general, aceştia apar la faza de alegere a cărţilor). Dar poate principalul avantaj al lui este tematica nemai întâlnită în alt joc. Si, pe lângă asta, buna implementare a caracteristicilor principale ale unei escalade pe un munte foarte înalt (de peste 4500 de metrii). Trebuie să recunosc că m-am îndrăgostit de K2 din secunda în care l-am văzut prezentat, iar pasiunea încă nu m-a părăsit. Din punctul meu de vedere, merită o notă mare doar pentru că este diferit tematic de orice am întâlnit până acum. Că jocul în sine nu implică prea multe decizii tactice sau că numărul de acţiuni de luat este limitat, este o cu totul altă poveste. Şi, în ce mă priveşte, nu strică deloc imaginea frumoasă a unui joc special. Poate că nu toţi o să fiţi în asentiment cu mine, dar eu consider că K2 este un joc bun, plăcut şi frumos, în special pentru că este diferit. Iar tocmai acest lucru este punctul lui forte, spre deosebire de gloată măreaţă de jocuri economice în evul mediu sau perioada imediat următoare, ori jocuri în care distrugi monştrii în j-de mii de feluri. Este un joc special pentru că este despre alpinism, despre căţărări şi căţărăţori (“Cliffhanger” Sly anybody?
). Dacă vreţi recomandarea mea, K2 îşi merită locul pe raftul vostru. Şi sunt sigur că veţi fi bucuroşi să aveţi un joc aşa plăcut printre toate Agricolele, Puerto Ricii şi Zombie Games-urile voastre.
Yodeleeeee Iiii-Huuuuuu !!!
), iata ca a venit si momentul recidivei in domeniul rezumatelor. Trecuse cam multa vreme de cand mi-am indeplinit atributiunile de contribuitor de top, asa ca m-am gandit ca trebuie sa-mi revin (ca Rocky din pumni) si sa va delectez (sper!! 
) cu un review a la VickdaReaper. Chiar daca stilul difera de ceea ce am facut pana acum... 
Asa ca, precum ar zice DJii de pe la radio: "Review by VickdaReaper... Brand new!! He's back!! Takin' over once again!!" 
). Am vrut sa fac o prezentare cat mai placuta, in care sa includ si parerea mea (chiar conteaza pentru unii?? 
) si sa spun de ce imi place sau nu acest joc. Si da, stiu ca sunt indeajuns de multe greseli sau repetitii suparatoare ale unui cuvant intr-o succesiune prea scurta, dar nu am avut intentia de a fi perfect si nici n-o sa o am niciodata. So don't shoot the writer! He's doing the best he can!!
Asta si este scopul lui declarat!
